O altă teorie despre viaţă...

Mai nou, pentru mine, zilele au devenit foarte plictisitoare - sper să treacă cât de curând perioada asta atât de nespecială... Şi, ca de obicei când mă plictisesc, mă gândesc la tot felul de probleme de filosofie (viaţă şi alte mizerii de genul acesta)... Şi mi-a dat prin cap o teorie pentru care nu tare am argumente, dar care trebuie să recunoaşteţi că e interesantă...
Şi sună cam aşa:
Să presupunem că acolo, sus, există un Dumnezeu. Şi ştim - adică nu ştim, ci deducem - că acesta e singur. Deci ar vrea un fel de "partener" (se plictiseşte). Dar el nu are putere decât să creeze forme simple de viaţă. şi după aceea să le influenţeze. Ceea ce în mod normal numim evoluţie. Şi, prin evoluţie, el conferă formelor de viaţă capacităţi noi de adaptare la mediu...
Asta ar însemna că noi "ne ducem" spre organismul perfect (expresia nu-mi aparţine... e din Alien). Deci am găsit un sens vieţii. Suntem un fel de stare intermediară între ce a putut face Dumnezeu şi rezultatul la care vrea să ajungă! Urât gând, nu? Asta ar fi şi explicaţia pentru obsesia oricărui animal (şi a noastră... cine crede că e mai presus de animale, think again) de a se reproduce. Această teorie poate explica şi faptul că fiinţele vii au fost supuse de-a lungul erelor unor "teste". De exemplu, fenomenul (încă neelucidat) care a dus la extincţia dinozaurilor. Nu au fost destul de puternici să reziste, deci evoluţia nu a mai continuat pe ramura lor, ci s-a oprit... Şi testele vor fi din ce în ce mai dure, fără îndoială, ca The Big Boss să poată diferenţia slabii de puternici.
Şi, cine ştie... poate nici noi nu scăpăm de testare...